Dragostea în Franţa profundă
Se ia un englez get-beget, se trece Canalul Mânecii, după care i se arată minunile Parisului – prilej nemaipomenit de bun pentru comparaţii: Tamisa versus Sena, Buckingham versus Versailles, Moulin Rouge versus... mă rog, aici se încheie comparaţiile. Apoi acelaşi englez este plimbat încolo şi-ncoace prin Franţa profundă şi, deloc surprinzător, viaţa, obiceiurile şi oamenii de pe continent încep să-i fie pe plac. Cam aici se încheie păţaniile din primele două volume de Michael Sadler, Un englez la Paris şi Un englez la ţară, traduse în colecţia „Râsul Lumii” a Editurii Humanitas. Şi tot aici încep păţaniile din Un englez amorezat, roman tradus admirabil de Irina Negrea.
Genul de scriitură pe care o încearcă Michael Sadler este una pe muchie de cuţit. Pentru că nu e uşor să zugrăveşti cu umor întâmplări banale, fără a cădea totuşi niciun moment în derizoriu, după cum nu e la îndemâna oricui să construiască un umor de bună calitate, fără a fi taxat pe dată drept autor de duzină sau de cărţi de consum gen chick lit. Michael Sadler reuşeşte să evite cu succes toate opreliştile care i-ar putea sta în cale şi scrie alert, inteligent şi amuzant, cum numai P.G. Wodehouse obişnuia să o facă. Într-adevăr, în felul în care protagonistul raţionează, în alegerile pe care le face, în comparaţiile care i se năzăresc, cititorul va recunoaşte cu siguranţă genele unui Bertie Wooster contemporan. Punctul de vedere naratorial este dominat de o permanentă auto-persiflare. Personajul se ia atât de tare peste picior, încât atunci când râde de alţii sau exagerează în mod vădit unele defecte ori situaţii, este perfect credibil. Iată de pildă cum sună descrierea unui fost iubit al franţuzoaicei de care se simte iremediabil atras: „Gérard moştenise biştarii de la taică-său, care o părăsise pe maică-sa pentru o curvă şi se prăpădise de prea mu
