Nikos Kazantzakis – „Cine? Autorul lui Zorba grecul! Ah, da!“ – scrie cu înfrigurare la ultima lui carte. Știe că va muri, știe că are multe de povestit, ar mai avea nevoie de încă zece ani ca să-și ducă toate proiectele pînă la capăt, știe că nu mai are suficient timp să-și rescrie textul (cum fac mulți dintre cei dedați scrisului), trage cît poate de timp, nu se lasă, cum ar veni. Dar nu este după voia lui/a noastră, este după cum decid sorții fiecăruia. Raport către El Greco – în grecește sună chiar mai frumos, Anafora ston Greco – apare postum, după moartea scriitorului (1957), aflat în exil în Elveția, cu un emoționant cuvînt înainte al consoartei, Eleni N. Kazantzakis. Care ne oferă toate detaliile legate de această confesiune abruptă – rememorare rapidă a unei vieți trăite intens și plenar. Nu sînt propriu-zis niște memorii cu iz moralist sau dulci/nostalgice amintiri, ci o retrăire intensă a propriei vieți. Nu una oarecare. Fără fasoane și sclifoseli, fără compromisuri sau aranjamente. Cu cei din jur sau cu el însuși. Viața? O mare minune. Relația cu Dumnezeu este una încurcată. Dar totul e sub semnul emoției, al trăirii intense, dincolo de multe povești. Printre istorii legate de copilărie, adolescență, lecturi, de multele călătorii și angajamente politice – evident de stînga, Lenin e venerat precum Hristos sau Buddha, ceea ce azi în România i-ar aduce mari necazuri autorului... – sau fel de fel de oameni pe care i-a cunoscut (portretul făcut lui Panait Istrati este extrem de bine conturat), găsim și adevărata poveste a lui Zorba. Un om care chiar a existat – un cretan tare ca piatra și iute ca oțelul, mare iubitor de viață, una peste alta –, a fost un prieten apropiat al autorului care l-a „nemurit“ prin faimosul roman. Multe ar fi de comentat dacă ar fi să extragem numeroasele afirmații cu iz filozofic-teologic-existențial, dar ar merita ca acest volu