Clasa muncitoare nu merge în paradis, ci în mai românescul râsu’-plânsu’, în filmul lui Tudor Giurgiu „Despre oameni şi melci“, cu Andi Vasluianu şi Monica Bîrlădeanu.

Odată ce vezi acest nou film românesc, devine clar că paralela cu scenariul filmului britanic „Full Monty", care s-a tot făcut, este lipsită de orice temei. Dacă problemele sociale ale ex-oţelarilor din Sheffield erau, în filmul lui Peter Cattaneo din 1997, doar un pretext - pentru o poveste despre autodepăşire şi învingerea inhibiţiilor -, ei bine, în filmul lui Tudor Giurgiu aceste probleme sunt chiar subiectul principal.

Fără să-şi dorească neapărat, Giurgiu a reuşit, cu acest „Despre oameni şi melci", un film de stânga exemplar, „peste crize şi timp" (motiv pentru care occidentalii ar trebui să-l iubească). Despre demnitate e vorba în ambele pelicule - în „Full Monty" şi în aceasta -, dar dacă filmul britanic este povestea unui succes, cel românesc este istoria unui eşec. De fapt, a eternului nostru eşec, despre care un Cioran (nu întâmplător pomenit în film), de exemplu, a scris atâtea pagini.

Obsedanţii ani '90

Ne întoarcem în anii '90, anii în care s-au pus bazele noii noastre lumi şi pe care, din acest motiv, preferăm să nu ni-i mai amintim şi să-i refulăm (peste ani, decada s-ar putea să ajungă un nou „obsedant deceniu"). În „peisajul cu ruine" al uzinelor Aro (Câmpulung Muscel), fostă fală a industriei socialiste, se confruntă mai multe interese. În primul rând, cel al fostului şi actualului director, un personaj veros (excelent, ca întotdeauna, Dorel Vişan), un mic Ceauşescu care-şi doreşte o „porţie" cât mai mare din „caşcavalul" fabricii falimentare. Apoi, doi aşa-zişi „investitori străini" francezi, de fapt doi escroci sadea, care urmăresc să vândă uzina la fier vechi.

În această ecuaţie, mai există şi cantitatea insignifiantă a muncitorilor uzinei, care