Primele luni ale guvernării Ponta par să fie mai ingrate decât se așteptau chiar cei aflați în fotoliile ministeriale. Greaua moștenire nu mai poate fi invocată. O sintagmă care ar putea caracteriza mai bine ceea ce s-a găsit în gestiunea guvernamentală ar fi “o mare mizerie”. Greaua moștenire o puteam privi ca o casă construită prost, care putea fi reparată, ajustată, reconstruită. Mizeria nu-ti dă voie să construiești nimic, totul se dărâmă, miroase urât.

După o guvernare comodă, bazată pe principiile “Ne împrumutăm fără limită / După noi, potopul” și “Orice problemă apare n-o rezolvăm, o aruncăm în viitor” a construi pe baza unei viziuni macroeconomice este destul de dificil.

Cum altfel decât mizerie poți numi creșterea explozivă a cheltuielilor cu dobânzile? Cum altfel poți numi amânarea privatizării Oltchim pentru a scăpa de tensiunile sociale și pentru ca firmele căpușă să mai câștige o tură pe spinarea statului? Cum altfel poți numi jaful  de la Hidroelectrica? Cum putem decripta efortul zero de prioritizare a investițiilor publice în ultimii ani? În ce cheie putem citi alocarea aproape exclusivă pe criterii politice a fondurilor europene, și acelea cu un grad redus de absorbție și cu masive fraude? Cum putem înțelege prelungirea contractelor cu băieții deștepți din energie? Cum putem să admitem fraudele fiscale de proporții comise chiar de către oameni din sistem? Cum altfel să citim eforturile marginale de creștere a PIB potential, în condițiile în care ritmul de creștere a acestuia s-a redus la mai mult de jumătate în perioada postcriză în România? Cum putem considera risipa banilor publici pe 40.000 de proiecte, în marea lor majoritate cu efecte de multiplicare aproape de zero?

Bun. Curățarea mizeriei este un pas necesar dar nu și suficient. Sunt bune economiile bugetare făcute prin reducerea risipei și a fraudei. Cele 175-275 mil