Dacă ar fi să comparăm ciclul electoral din 2012 cu alte cicluri electorale anterioare, cel puţin ca atmosferă - în special privind contextul alegerilor parlamentare - constatăm multe asemănări cu alegerile din 2000. Acelaşi fundal de criză economică şi socială, aceeaşi instabilitate politică, ba chiar şi un guvern de serviciu precum cel condus de Mugur Isărescu, acelaşi pesimism privind viitorul. Sigur, contextul politic internaţional şi intern este altul, dar confuzia politică ce a permis în toamna anului 2000 PRM-ului să câştige un scor important este şi astăzi prezentă. Perdanţii tranziţiei, cărora li se adaugă victimele crizei economice, sunt tentaţi acum cu mesajul antisistem al lui Dan Diaconescu, iar "privatizarea" Oltchim este o ocazie pentru ca acest mesaj, marginal în timpul referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu, să revină în prim plan. Iar în ultimele săptămâni, populismul a prins din nou aripi, complicând jocul politic în vederea formării majorităţii parlamentare după 9 decembrie.
Între timp, partidele-sistem încearcă să convingă o naţiune dezorientată de lipsa de coerenţă şi direcţie. Dar bomba cu ceas reprezentată de situaţia socială dificilă, amplificată de fenomenul Oltchim, stă să explodeze. Aşa că politicienii experimentaţi caută soluţii de avarie, pe câtă vreme câţiva încă mai speră ca bomba să fie dezamorsată. "Realiştii" din toate partidele se pregătesc pentru o campanie plină de imprevizibil. După referendumul din 29 iulie este din ce în ce mai clar că alegerile legislative se vor juca din nou în zona rurală şi în Transilvania.
Cum era de aşteptat, campania electorală a intrat deja sub semnul violenţei de mesaj. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Căci, odată ce violenţa fusese sădită pe terenul democraţiei româneşti, cu greu ea mai putea fi dezrădăcinată. După 1990, întreg mecanismul social a fost pus sub semnul viol
