Prinţul Muruzi, deşi muritor de foame şi deşi aflat într-un birou de pe un şantier, se poartă ca şi cum ar fi în vizită la o contesă.

Dând curs unei comenzi venite de sus, de foarte sus, chiar, Petru Dumitriu publică în 1950 un roman dedicat primei tentative de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră (1949-1955).

Capodoperă a literaturii proletcultiste şi dovadă a disponibilităţii unui mare prozator de a face grave concesii propagandei staliniste din anii respectivi, romanul conţine şi pagini a căror apariţie nu poate fi explicată decât printr-un moment de moţăială a cenzurii. Graţie acestei slăbiciuni, am descoperit, pe parcursul cumplitei mele încercări (lectura a 666 de pagini format mare plesnind de clişee) şi câteva momente de satisfacţie. Unul dintre acestea mi-a dat de gândit prin semnificaţia sa mult mai largă decât cea avansată de autor.

Pe şantierul Canalului ajung fel de fel de oameni. Unii, convocaţi de Partid. Alţii, convocaţi de Securitate. Sunt însă mulţi veniţi aici pentru a scăpa de mizerie. Printre cei din urmă se numără şi tânărul prinţ Muruzi. Potrivit autorului, tatăl său, Niculăiţă Muruzi, sărăcise de tot după venirea comuniştilor la Putere.

Printr-un aranjament de tip românesc, tânărul Muruzi e angajat de şeful de personal Mateica (întruchipare a duşmanului de clasă) ca referent la biroul Ştate şi Salarii, condus de un om de-al său, Udriştoi. Prinţul Muruzi, deşi muritor de foame şi deşi aflat într-un birou de pe un şantier, se poartă ca şi cum ar fi în vizită la o contesă.

„- Da. Dumneata cauţi un post. Va să zică... tânărul ridică uşo sprâncenele şi strânse din buze. Apoi se uită împrejur, se aşeză pe scaunul cel mai apropiat, puse picior peste picior şi mâinile una peste alta. Şedea liniştit, cu un aer discret şi rezervat."

Dat fiind că angajarea prinţului i-a fost cerută de ci