Unul dintre cei mai mari avocaţi pe care i-a avut România, mama spirituală a zeci de copii, pe care i-a îndrumat în profesie, dar şi în viaţă, şi-a petrecut ultimii ani într-o discreţie absolută, vizitată doar de ignoranţa celor pe care i-a învăţat să se îmbrace, i-a învăţat să pledeze, să aibă ţinută şi, mai ales, ceea ce omul zilelor noastre nu prea mai cunoaște, bun simţ. Cum altfel ar fi putut muri decât singură?

Parcă e un destin comun al marilor oameni, în special al geniilor, să trăiască şi să moară singuri. Rostul lor în această lume e mai degrabă spre folosul nostru, ei par a fi venit doar pentru a ne hrăni pe noi. După ce le sorbim puterile, cu ajutorul cărora unii ne facem mai mari, alţii mai mici, îi abandonăm, lăsându-i vlăguiţi, stafidiţi. Şi nu pentru că le-am fi luat tot, întrucât acestor oameni le face plăcere să ofere chiar şi esenţa fiinţării lor, ci pentru că, în cruzimea omului devenit, mergem la aceşti Domni ca la un magazin. Ne umplem desagii şi plecăm. Când pe geamul bătrânului magazin încep să apară zgârieturi, să se aburească din ce în ce mai des, să fie lipite hârtii pe care scrie „Inventar”, „Oboseală”, „Boală”, începem să-l ocolim, sfârşind prin a-l ajuta să ajungă o ruină, fiindcă, nu-i aşa, ce om în putere şi bine mobilat mai are nevoie acum de magazinul care nu mai poate oferi nimic? Nu sunt avocat şi, prin urmare, nu am avut ocazia unei apropieri de ultima Doamnă a avocaturii, cel puţin a Baroului Gorj. Am văzut-o, cred, de cinci, şase ori, însă mi-a fost suficient să-mi dau seama că destinul m-a răsfăţat cu şansa de a fi întâlnit un om cu o altă dimensiune, deşi, asemeni nouă, tot timpul pierzându-se în mulţime, modestă şi discretă, elegantă şi demnă, părea a fi dintr-o altă rasă. Era suficient s-o priveşti pe Doamna Papa şi înţelegeai care este scopul pentru care a fost creat omul şi, mai ales, pentru care el a