Cartea lui Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului, a picat perfect în România acestui 2012 în care opoziţia Est-Vest a părut să prindă contur din nou. Şi de cînd a fost tradusă pare să tot ofere răspunsuri simple unor situaţii aparent complicate. Buden nu a făcut altceva decît să descrie diverse nuanţe poscomuniste în spaţiul ex-iugoslav (Buden e croat, dar are o activitate mult peste graniţele ţării de origine, publică şi e prezent constant în scena publică germană sau austriacă).

Primul mare răspuns este cel dat felului în care Vestul a privit Estul încă de la căderea comunismului, acum 20 de ani. Ni s-a părut de la sine înţeles că noi sîntem copiii inoncenţi care avem foarte mult de recuperat, că avem un singur model civilizator. Însă anul acesta, după tot scăndăloiul provocat de suspendări, de lamentaţii, de critici politice şi înfierări venite din vest despre cîtă nedemocraţie domneşte în România, o decriptare în stilul lui Boris Buden ne prinde bine. Fie prin formulări mai plastice precum următoarele, în care este descris felul în care revoluţiile din est au fost rapid confiscate de un entuziasm vestic cam cinic:

Credinţa esticului în vest i-a făcut pe vestici să uite o clipă dispreţul şi cinismul care-i leagă de propriul sistem

Voi vreţi mai binele, dar mai binele suntem noi” – iată răspunsul spectatorilor occidentali la revoluţiile democratice din Europa de Est! Iar prin asta ei se deosebesc radical de cei care s-au lăsat cuprinşi de entuziasm în 1789 de ştirile din Paris. În timp ce aceştia din urmă vedeau propriul lor vis în realitatea revoluţionară a celorlalţi, cei dintâi n-au recunoscut, cu două sute de ani mai târziu, în visul revoluţionar al celorlalţi nimic altceva decât propria lor realitate.

fie prin foarte clare afirmaţii precum cea propusă de sociologul sloven Rastko Močnik pe care Buden îl citează