Recunosc că mă număr printre cei care, la început, încă mai credea că politica autohtonă mai poate fi salvată dacă „dinozaurii” vor lăsa să se scurgă aici şi ceva „sânge tânăr”, nealterat de viciile trecutului. Daniel Bărbulescu a fost unul dintre primii aşa-zişi politicieni de la Olt care promitea că aşa ceva se poate. Pe când încă nu avea nici 23 de ani, acesta a activat o perioadă scurtă într-un partid liliputan al cărui nume îmi scapă. Situaţia a durat până ce partidul amintit să fuzioneze, în 2001, cu PDSR, formând PSD-ul de azi. De atunci am văzut un tinerel învăţând politică pe pâine an de an, spre deosebire de alţi colegi de vârstă cu el care numai la politică nu le stătea gândul.

Dar tânărul nostru avea planurile sale, care nu rezonau defel cu cele ale celor care îl cunoşteau sau poate chiar nu îl cunoşteau personal, dar îşi puseseră nişte speranţe în el că ar putea schimba ceva dacă ar avea posibilitatea. Lucrurile au decurs normal până în 2008 când, cu numai o lună înainte de alegerile locale din acel an, Daniel a părăsit brusc partidul unde „dospise” ani la rândul, pentru a trece alături de persoane şi o formaţiune politică (PDL, n.a.) pe care, până cu o zi înainte, le ponegrise în fel şi chip şi ori de câte ori avusese ocazia.

Mutarea sa a scos la iveală o faţă nouă a unui tânăr care, la nici 30 de ani, avea deja în buzunare un mandat de viitor deputat la alegerile parlamentare ce ar fi urmat în 2009. A surprins negativ şi dezamăgit atunci multă lume, mulţi prieteni. A pierdut mult la capitolul imagine, chiar ireversibil, dar a şi avut enorm de câştigat la alt capitol: pe listele PDL a obţinut un mandat de deputat, iar afacerile sale au explodat din 2009 încoace, chiar dacă ţara şi locuitorii săi au trecut prin vremuri de criză în vreme ce tânărul nostru vota în Parlament tăierea pensiilor, desfiinţarea asistenţilor persoanelor cu handic