Frunze galbene, ruginii şi roşii, catedrale de piatră, parcuri generoase şi ploi mărunte. Asta îţi oferă acum cel mai mare oraş francofon din lume, după Paris.

Vara devine pe zi ce trece o amintire veselă pentru oamenii trecuţi binişor de vârsta a doua, dar care se încăpăţânează să-şi bată joc de răcoarea toamnei. Fac jogging, poartă shorturi, tricouri subţiri, tenişi scofâlciţi şi-şi salută vecinii de cartier, din alergare, fără nicio grimasă care să trădeze falsitate. Se simt bine, nu-şi pun problema că ar putea rămâne fără bani de medicamente. Statul în care au trăit (nu neapărat în care s-au născut) îi respectă. La fel şi cei pe lângă care trec pe stradă, fără a-i cunoaşte neapărat - adolescenţi în uniforme de „école secondaire", poliţişti sau funcţionari de bancă.

Toată lumea zâmbeşte şi e relaxată. Emană relaxare chiar şi „nebunii din centru", îmbrăcaţi în costume de câteva mii de euro bucata, care aleargă de la un birou la altul, printre zgârie-nori, cu câte o cafea „la carton" de la „Tim Horton's".

Lucrurile se mişcă, viaţa nu stă pe loc aici. Nici măcar bătrânii de la balcoanele cu muşcate, lăsaţi cam (de) mult pe mâna infirmierelor de către propriii copii, n-au vreme să-şi facă gânduri negre.

Nimeni nu aşteaptă iarna cu încordare, nimeni nu se gândeşte că ar putea fi ultima sau că e a naibii de lungă şi friguroasă. Probabil nu se frământă din pricina asta nici negrii, arabii sau indienii veniţi din ţările lor cu diverse afaceri, la studii sau, pur şi simplu, pentru o viaţă mai bună. E loc pentru toţi în „oraşul subteran", construit special pentru a mânia gerul şi pentru a le demonstra politicienilor că n-ai cum să explici la infinit cum nu se poate face un lucru.

Dar până la iarnă „se întâmplă lucruri" culturale printre rafalele de ploaie şi vânt, spectacole de teatru, concerte şi expoziţii de arte plastice. Studenţi în bl