Am văzut destui copii cruzi cu părinții lor, fără să aibă (aparent) motive și neostentativ, de cele mai multe ori puteam doar să ghicesc urmările de mai târziu, din scena de familie la care nu mai aveam acces. Știam însă că cel mic va avea câștig de cauză, știam asta, pentru că îmi aminteam că și eu avusesem odată. Cel mai adesea cazurile cu pricina proveneau din familii obișnuite, cu părinți complet dedicați copiilor (cel puțin unul dintre părinți), care-și sacrificau propriile plăceri pentru a putea să le ofere copiilor lor tot ce-și doreau. Am văzut excese de gelozie, de egoism, de răutate ale unor copii care aveau doar 10 ani.
Mi se părea incredibil și încă mi se mai pare pentru că respectivii pitici nu erau obraznici sau prost crescuți atunci când interacționau cu alți copii sau alți adulți. Aveau un dinte însă împotriva unuia dintre părinți (de obicei împotriva celui mai slab, mai dedicat) și se transformau vizibil atunci când acesta apărea în scenă. Mi-au amintit spuneam, uneori, de propriile scene de egoism și isterie de când eram copil. N-am fost un copil extrem de dificil – în sensul că nu ceream luna de pe cer, eram ascultătoare și nu ieșeam din unele dintre regulile impuse de ai mei. Aparent eram un copil cuminte. Aveam însă și eu ieșirile mele – cele de acasă, din spațiul intim, ascuns vederii celor care nu făceau parte din familie și cruzimile mele nemotivate. Și tocmai am terminat cartea lui Coetzee – Copilărie – prima dintr-o serie de trei cărți biografice scrise chiar de el. O carte care chiar dacă nu explică în totalitate egoismul copiilor în general – are calitatea de-a te face să te rușinezi de propriile tale ieșiri violente din copilărie.
Viaţa la țară, în anii 50, undeva în vestul Africii de Sud, într-un mediu plin de inegalități sociale dar mai ales de prejudecăți rasiale, cu o familie ciudată, atee și scandaloasă – după standar
