Un scurt eseu despre naivitate, manipulare și furie pătimașă

An de an, pe 18 septembrie are loc rememorarea incidentului Mukden, din 1931. Nimic deosebit până aici, aniversări ale evenimentelor istorice au loc cu duiumul în lume. Doar că, în fiecare an, în China are loc același proces: populația se înfierbântă în jurul acestei date, apoi se liniștește. Și totuși, de fiecare dată manifestările au loc după un tipar diferit. Pentru cei ce au uitat, acum 81 de ani, japonezii au înscenat un atac asupra căilor ferate nipone, pe care l-au folosit ca pretext pentru ocuparea unui teritoriu imens din China. Presa occidentală abia dacă mai pomenește acest incident. În cea chineză însă el revine anual, cu o regularitate neclintită. Anul acesta, „aniversarea“ se suprapune, extrem de ciudat, cu reizbucnirea sentimentelor antijaponeze, din cauze care par, cel puțin la prima vedere, fără nicio legătură - revendicarea insulelor Senkaku. Este, oare, posibil să vorbim aici de o acțiune premeditată?

Răbufnire cu repetiție

Oricine a urmărit protestele zgomotoase organizate în ultimele săptămâni în marile orașe ale Chinei are, probabil, o senzație de déjà vu. Scenele seamănă izbitor cu cele din 2005, când chinezii s-au revoltat în stradă împotriva vecinilor din est, sau cu manifestările antiamericane și anti-NATO din 1999, provocate de bombardarea Ambasadei Chineze de la Belgrad: mulțimi furioase de demonstranți mărșăluiesc organizat și urlă cu înflăcărare, în timp ce grupuri compacte de polițiști îi păzesc nepăsători, puși acolo ca să prevină orice atac asupra vreunei reprezentanțe diplomatice, dar și ca să prindă din zbor sticlele, legumele sau bilele de vopsea aruncate la supărare. Și acum, ca și atunci, sloganurile mulțimii, fie vociferate, fie imprimate pe pancarte, variază de la manifeste patriotice și deplângerea rușinii și a dominației nedr