Nu subestimaţi niciodată puterea prostiei! Asta este concluzia privatizării-circ a combinatului chimic de la Vâlcea.

Orice dezbatere serioasă pe tema Oltchim ar trebui să se desfăşoare după două coordonate: primo, cum se poate obţine maximum de profit pentru statul român şi secundo, cum pot fi protejaţi cât mai bine angajaţii şi familiile acestora. La extrem, fie încercăm să obţinem cel mai bun profit chiar cu riscul sacrificării locurilor de muncă sau al închiderii combinatului, fie căutăm un investitor strategic căruia să-i dăm combinatul „pe un dolar“, dar cu negocierea unui plan de restructurare cât mai detaliat şi care să prevadă condiţii clare pentru eventualele disponibilizări.

Ceea ce s-a întâmplat este că statul român a rămas şi fără bani, şi cu responsabilitatea miilor de vâlceni care nu mai au ce mânca. Îngăduiţi-mi să trag cortina peste implicaţiile politice, declaraţiile de un amatorism halucinant ale organizatorilor privatizării în frunte cu primul-ministru sau protecţia criminală, timp de peste 20 de ani, a lui „master of dizaster“ Roibu, oferită de toate forțele politice postdecembriste. Acestea sunt deja cunoscute pentru oricine este interesat de subiect. Să ne concentrăm doar asupra implicaţiilor economice ale acestui episod care ar fi de-a dreptul comic dacă nu ar exista consecinţele sociale catastrofale. Imaginea externă a ţării este mai proastă ca oricând. Nici în perioada mineriadelor nu eram atât de disprețuiţi. Atunci, aveam măcar scuza că luptam cu vechea gardă a comuniştilor convertiţi în apostoli ai capitalismului.

Exista speranţa că o nouă generaţie îşi va face loc în structurile puterii şi va organiza societatea după regulile democraţiei şi ale Statului de Drept. Astăzi, „lupii tineri“ sunt deja la putere şi fac dovada celei mai proaste alcătuiri dintre cele posibile: incompetenţi, fuduli şi minc