Andrei Marga a numit la ICR Paris un om cu care împărtăşeşte dragostea pentru cultură şi pentru fosta Securitate.
Cine mai avea vreun dubiu că ştiinţa de carte n-are nimic de-a face cu administrarea treburilor publice nu trebuie să se întoarcă prea mult în istorie. La Nicolae Iorga, spre exemplu, ale cărui performanţe guvernamentale au fost invers proporţionale cu erudiţia sa. În actualitatea imediată, avem cazul dlui Andrei Marga. Sigur, la alt nivel. Omul are o carieră academică respectabilă, a scris câteva cărţi despre filosofia contemporană, are o sumedenie de titluri la activ şi a condus, vreme de aproape două decenii, Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca.
Când a coborât în agora, CV-ul nu i-a folosit însă la nimic. Aş zice că dimpotrivă. Şi nu mă refer aici la anii 1997-2000, în care a fost ministru al Educaţiei. Pentru care are cel puţin scuza că a încercat să facă o reformă. Revenind în politică, după o lungă pauză, dl Marga s-a compromis definitiv abia în această vară. Ca şef al diplomaţiei româneşti şi, mai recent, ca director al Institutului Cultural Român, domniei sale nu i-au trebuit decât două-trei luni ca să ne demonstreze ce „calamitate" poate fi un intelectual în viaţa politică.
Despre prestaţia sa în fruntea Ministerului Afacerilor Externe, în plină criză a suspendării preşedintelui, n-are rost să mai vorbim. Dl Marga s-a comportat exact ca un politruc de duzină, încercând să angreneze diplomaţia românească în puciul parlamentar pus la cale de coaliţia din care face parte. A urmat însă o remaniere şi fostul ministru s-a trezit „fără coledzi". Drept consolare, a fost recompensat cu postul de la ICR, instituţie trecută, între timp, de la Preşedinţie la Senat. O sinecură mai potrivită nici că se putea găsi!
Ales „în contumacie", fără să fie audiat în comisia parlamentară de specialitate, noul director şi-a început m
