Cred că niciodată după 1990 discursul decenţei, al normalităţii, al moderaţiei nu a fost mai necesar şi mai capabil de a da unei formaţiuni politice destule procente pentru a rezista asaltului populist.
Mai sunt, practic, numai două luni până la alegerile parlamentare, două luni pline mai mult de riscuri, decât de speranţe, două luni în care vom fi rupţi între nevoia de a rezista propagandelor de tot felul şi tentaţia de a fi suporterii unui competitor sau măcar ai „răului cel mai mic". Este straniu cum, o dată la patru ani, această ultimă senzaţie revine, dar parcă de fiecare dată cu mai puţină forţă. Memoria dezamăgirilor de ieri este mai slabă decât dezamăgirile de azi, dar nu dispare. Rezervorul imens de speranţă de la începutul tranziţiei a fost atât de des trădat şi atât de rar onorat, încât suntem în situaţia de a avea cea mai puţin credibilă clasă politică din Europa.
Principalele partide nu şi-au creat nici doctrină, nici electorat autentic, ascunzându-şi inconsistenţa în spatele unor alianţe fără veritabilă identitate politică. Practic, partidele politice, în sensul contemporan al termenului, s-au autodesfiinţat, rămânând nişte federaţii de „baronii" locale.
De ce, totuşi, politica mai suscită pasiuni, anul acesta mai mult ca în trecut? De ce, totuşi, participarea la alegerile locale, dar probabil şi cea de la alegerile parlamentare, este mai importantă? Vorbim chiar de „bipolarizare" şi de creşterea pasiunii pentru politică, deşi chiar politicienii cei mai „populari" suscită mai multă neîncredere decât încredere. Nu avem la dispoziţie altă explicaţie decât aceea a unei încete repolitizări a societăţii, organizată în jurul unor sentimente negative: frică de viitor, disperare şi chiar ură. Pe de o parte, societatea intră în contact direct cu abuzurile autorităţilor de toate culorile, vede semnele unei corupţii devenită
