Vara aceasta, in Croatia, am mers intr-o zi cu Alina sa vizitam ruinele orasului roman Salona. Era spre apus, iar caldura zilei incepea sa se domoleasca. La un moment dat am pornit-o la deal, pe o straduta neasfaltata de la marginea Solinului actual, care avea in stinga un sir de case cu gradina, iar in dreapta o ripa destul de abrupta. Drumul era pustiu, in jur se asternuse o tacere ciudata, iar noi am inceput sa inaintam mai cu grija, prizonieri ai unor obisnuinte romanesti. Da, ne era un pic teama. Si, cum mergeam asa, singuri-singurei pe drumul pustiu, am auzit la un moment dat la vreo doi metri de noi un latrat turbat si zvircoleala unui trup nervos. Alina a tipat, eu am incremenit unde eram si am inceput sa ne uitam rapid in jur. Da, din poarta unei curti un ciine mare si furios se repezea aprig spre noi, imprastiind pietrisul cu labele. Doar ca era legat cu un lant scurt si solid si nu putea ajunge nici macar pina in strada. Alina a oftat, pe jumatate usurata, pe jumatate amarita, si a zis: "De spaima asta n-o sa scap niciodata". Ce sa zic? Nici eu. Am crescut la tara, intr-un sat inconjurat de dealuri pe care pasteau an de an o multime de turme de oi, aparate de citiva ciini mari si furiosi, ce se repezeau la oricine se apropia de ei. De zeci de ori am ocolit cu teama astfel de ciopoare, am fost alergat de ciinii ciobanesti, iar uneori am fost salvat de ciobanii care isi chemau intr-un tirziu, cu un aer magnanim, servitorii canini. Alina a crescut la oras, in Iasi. Acolo, ciinii vagabonzi, ciinii din curtile deschise ale intreprinderilor, ciinii aciuati prin jurul blocurilor sau prin piete deveneau o sursa de spaima pentru oricine trecea pe acolo. Imi aduc si acum aminte cum am fost alergati intr-o seara de o javra de paza si aparare, iesita dintr-o curte de vila de neam prost de pe Copou. Banuiesc ca nu are rost sa insist. Omniprezenta ciinilor vagabonzi, ca