Într-o lectură atentă la nuanțe, Iuda nu este doar trădătorul prin excelență, ci inclusiv prototipul populistului de oriunde și oricând. Să ne aducem aminte câteva episoade. Prima scenă se derulează în momentul în care, aflat în caza lui Lazăr din Betania, cel înviat după patru zile, Mântuitorul Hristos primește un semn de mulțumire din partea Mariei, sora celui readus din morți. Potrivit culturii orientale a ospitalității, aceasta Îi unge picioarele cu ulei prețios. Iuda, prompt, sugerează (sub forma unei întrebări) că, în loc să fi fost astfel risipit, uleiul putea fi vândut cu trei sute de dinari (era la curent cu situația de pe piață) care ar fi fost dați săracilor. Răspunsul lui Iisus este năucitor: de săraci nu o să scăpați niciodată, dar pe Mine nu mă aveți mereu printre voi (adică întrupat istoric). O astfel de replică, doar aparent cinică, era menită să domolească falsul angajament filantropic al celui care avea să Îl trădeze nu peste mult timp. A doua scenă are loc în chiar seara trădării, Iuda negociiind anterior prețul schimbării „partidului”, adică al ieșirii din cercul ucenicilor prin aderarea la grupul celor care doreau moartea Fiului Omului. Identificarea Acestuia are loc prin cunoscutul sărut al lui Iuda, adică prin utilizarea improprie a unui gest menit să camufleze în fapt opusul său. Ultima scenă fixează sfârșitul celui care, după ce a trădat, este cuprins de remușcări. Convins între timp că a trimis la moarte un om nevinovat – Iuda asistă din mulțime la procesul Mântuitorului –, el încearcă să îi convingă pe membrii sinedriului că se înșeală în privința lui Iisus. Aceștia îl trimit la plimbare, spunând că regretul lui îl privește doar pe el însuși. Autoexclus din rândul apostolilor și instrumentalizat de liderii religioși, Iuda este cu spatele la zid, găsind în sinucidere singura „ieșire”.

Ce înțelegem de aici în legătură cu zilele noas