Eşecul privatizării Oltchim este departe de a pune punct acestei afaceri, care s-a transformat peste noapte într-o operaţiune mediatică şi electorală fără precedent. Şi nu pentru că Dan Diaconescu şi Victor Ponta intenţionează ca, de acum, să mute circul şi disputa în instanţă, ci pentru că, între o primă privatizare eşuată şi o a doua pe care Guvernul o are în vedere, dar la o dată încă neprecizată, situaţia continuă să se agraveze.
Cifrele arată clar că Oltchim este o gaură neagră şi, oricum ai lua-o, minus cu minus nu are cum să dea vreodată plus. La asta se mai adaugă faptul că acţionarul majoritar, adică statul român, nu are nici acum o strategie coerentă cu privire la cazul Oltchim, în particular, sau la sectorul petrochimic, în general. În plus, resursele de care dispune bugetul naţional sunt mai mult decât limitate. Cu toate astea, tot statului îi revine responsabilitatea ca, până când situaţia Oltchim va fi tranşată într-un fel sau altul, să pompeze bani în acest sac tot mai fără fund.
Şi va fi vorba de mulţi bani. Între abia eşuata privatizare şi reluarea ei, datoriile Oltchim vor creşte cu fiecare zi, pierderile cotidiene cifrându-se deja la câteva sute de mii de lei.
Apoi, există o responsabilitate şi faţă de angajaţi, cărora politicienii, intraţi deja în campanie electorală, evită să le spună purul adevăr, anume că, şi dacă se va găsi un cumpărător pentru Oltchim, sunt şanse mari ca unitatea să fie vizată de o gamă largă de restructurări, inclusiv de personal. Iar dacă nu se va privatiza şi statul are de gând să administreze combinatul la fel ca până acum, dezastrul va fi unul total. Dar, nu-i aşa?, veştile proaste, după alegeri!
Însă şi până atunci soarta acestor oameni stă sub o zodie nefastă. Cel mai probabil, vor rămâne luni de zile fără plata salariilor la zi. Chiar ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu, a admis luni, indirect,
