Zona euro are nevoie de reforme ca de aer. Adesea, însă, acestea se pot dovedi dăunătoare.De-a lungul crizei euro, guvernanții au încercat cu disperare să facă rost de timp pentru ca terapiile prescrise pentru vindecarea bolii economice europene să-și poată face efectul.

Noua strategie de achiziție de bonduri aplicată de BCE le-a dat liderilor continentului un nou răgaz, mai lung, speră ei, decât până acum. Pentru economiile periferice, au fost identificate două remedii: pe de o parte, austeritatea, necesară pentru a ține sub control finanțele publice. Pe de alta, reformele structurale, menite să impulsioneze creșterea.

În spatele titulaturii de „reformă structurală“ se pot ascunde diverse măsuri. Cum ar fi deschiderea piețelor, în vederea încurajării competitivității (Italia, de pildă, își relaxează sistemul altădată rigid de brevetare din domeniul farmaceutic). Sau flexibilizarea pieței muncii (Spania încearcă să șteargă diferențele dintre condițiile preferențiale de care se bucură angajații cu contract permanent față de cei cu contracte temporare). Măsuri mult mai puțin controversate decât cele de austeritate. Și totuși, reprezintă ele soluția optimă în aceste vremuri extrem de dificile?

De la lansarea uniunii monetare, în 1999, statele sud-europene au devenit tot mai necompetitive, din cauza creșterii nejustificate a costurilor cu forța de muncă, mai ales comparativ cu cele din statele nordice și, în speță, din Germania. Pe termen lung, pentru ca această regiune să mai poată spera într-o însănătoșire, are nevoie de ameliorarea productivității și de piețe ale muncii funcționale. Incapabile să apeleze la varianta deprecierii monedei, în raport cu vecinii din zona euro, sunt forțate să opteze pentru cea mai incomodă soluție - tăierea cheltuielilor publice. De altfel, reformele structurale pot da rezultate la nivelul întregii zone euro. FMI esti