Am cautat sa-l prind pe Ionel Danciulescu la telefon pentru a-l felicita ca l-a egalat pe Costica Stefanescu in topul fotbalistilor cu cele mai numeroase prezente in Liga 1, de-acum 490, dar si pentru a-l chema la Recursul etapei. Intrucat celularul a sunat in gol o dimineata intreaga, m-am lasat pagubas intr-un tarziu. Pe la ora 13, m-a telefonat Danciugol si a recunoscut ca abia s-a trezit! “Cam tragi la pat si lenevesti!”, am incercat o gluma nu dintre cele mai reusite, la care mi-a replicat prompt, fara preluare, ca “am ajuns sa joc mai mult decat ceilalti tocmai pentru ca am dormit mai mult decat ei”. Interesant raspuns, nu?
Luni, 1 octombrie, Angelo Niculescu a implinit 91 de ani, sa-i dea Dumnezeu cat mai multi! Mi-aduc aminte ca, desi ucenic in ale gazetariei, la scurt timp dupa incheierea Mondialelor din Mexic 1970 am semnat in revista clujeana Tribuna, alaturi de Romulus Balaban, un serial impotriva profesorului Niculescu. Acid, necrutator, agresiv.
Pe langa nefolosirea lui Dobrin, l-am injurat rau, cat se putea injura in perioada aceea de false pudori, pentru tactica ultradefensiva dictata “tricolorilor” la Guadalajara, atitudinea unei echipe cu capul in pamant, complexata. Dorindu-se ironic, titlul articolelor care au starnit un scandal monstru in epoca era “Temporizarea, aceasta idee angelica”.
Cu vremea insa, mi-am mai domolit indignarea, ba chiar am inceput sa-l inteleg pe cel socotit unul dintre antrenorii de referinta din istoria fotbalului nostru. L-am scuzat gandind ca noi, romanii, ne simtim mai bine cand ne aparam decat cand atacam. Asa suntem facuti, asa ne-am obisnuit.
In urma cu 10-12 ani, am purtat o lunga discutie pe tema respectiva. Nea Angelo nu uitase si continua sa aiba un dinte contra mea, sa ma certe! Spre finalul convorbirii a parut insa dispus sa ma ierte. A zis “pacatele tineretii” si a dat din mana de parca
