Probabil că, în comparaţie cu scandalurile care au urmat, plagiatul lui Victor Ponta este socotit acum un epifenomen, un păcat venial, o ştrengărie căreia i s-a dat prea multă importanţă din partea unor savanţi, profesori universitari, specialişti cu recunoaştere internaţională, în traducere liberă „băsişti“. Scandalul plagiatului prim-ministerial a venit pe fondul celorlalte două scandaluri de plagiat, dintre care cel al d-lui Mang s-a distins prin motivaţiile de un ridicol enorm. Nu au lipsit astfel de motivaţii nici din pledoaria d-lui Ponta, cum că exigenţele redactării unei lucrări de doctorat s-au schimbat din 2003 până în 2012. Am înţeles că notele de subsol şi ghilimelele sunt facultative pentru oamenii politici. Lucrarea de doctorat a d-lui Victor Ponta ar fi fost respinsă în mod normal chiar şi numai pentru viciile de „procedură“ academică, în schimb, ea a primit calificativul summa cum laude, plagiatul devenind astfel excelenţă. Este noul standard de excelenţă care ni se impune.

Prin muşamalizarea acestui scandal, impostura a fost legiferată. Apariţiile şi dispariţiile unor titluri din CV-ul d-lui Şova au demonstrat practic existenţa ca specie politică a plagiatorului. Nu este vorba despre accidente, ci de o practică care situează politicianul la confiniile cu impostura intelectuală. Impostura intelectuală dobândeşte drept de cetate prin Victor Ponta. Mai mult decât atât, doctoratul său fraudulos reprezintă şi piatra de temelie a carierei sale de procuror şi ulterior a carierei sale politice. Răul este făcut şi legiferat.

O serie de instituţii – CNATDCU, Universitatea din Bucureşti – au fost reduse la tăcere din necesităţi „obiective“, pentru a repera onoarea pierdută a unui impostor. Acest fapt mi-a amintit de efortul impresionant de conservare a minciunii la care regimurile dictatoriale recurg şi, cu cât minciuna este mai sfruntată, cu