În perioada 1860-1948, mulţi dintre membrii Academiei Române, miniştri, regi sau domnitori ai Principatelor Române şi ai României, bancheri, industriaşi, înalţi demnitari şi funcţionari ai statului român, chiar şi cetăţeni de rând obişnuiau să doneze Academiei, înainte de moarte, prin testament, o parte din avere sau chiar toată avuţia. Raţiunea acestor donaţii era ca, prin administrarea lor, Academia să-şi completeze veniturile, iar cercetarea ştiinţifică să nu sufere financiar.

Astfel, în cei 88 de ani de activitate, prin donaţiile oferite de 200 de donatori, instituţia a acumulat o avere impresionantă, formată din imobile de patrimoniu, zeci de mii hectare de pământ, păduri, manuscrise sau obiecte de artă. O dată cu instaurarea comunismului, toate aceste donaţii au fost preluate de la Academie şi transmise în folosinţă altor instituţii ale statului. După '90, Academia Română a început să îşi revendice bunurile şi, de pildă, din administrarea fondului funciar, Academia a obţinut venituri din care a cumpărat o tipografie pentru Editura Academiei şi un sistem de conferinţă audio-video pentru înregistrarea lucrărilor din aulă. „În jur de 5-6 milioane de lei încasăm pe an, dar nu din chiriile sociale ci numai de pe urma pământurilor. Academia nu are mulţi bani, cum crede foarte multă lume", explică administratorul patrimoniului, academicianul Ion Păun Otiman. Practic, instituţia deţine o avere considerabilă, dar nu scoate şi bani de pe urma ei. Multe conace din ţară, cum este Casa Djuvara din Sinaia, au nevoie urgentă de reparaţii capitale, iar bani pentru reabilitarea lor nu sunt, pentru că, potrivit legii, Academia nu are dreptul să ceară bani de la bugetul statului pentru întreţinerea caselor proprietate privată.

În Bucureşti, administrarea imobilelor aduce venituri infime instituţiei, în majoritatea dintre ele locuind chiriaşi care până recent plătea