"Procoavele" sau "Sărbătoarea părului" – astfel se numeşte prima zi de octombrie în Calendarul Popular al Românilor. Este consacrată unei divinităţi care se regăseşte doar în imaginarul colectiv, "Procoavă"/"Sfântul Procoavă", despre care aflăm din Dicţionarul Panteonului românesc, întocmit de Ion Ghinoiu, că este cel care înveleşte pământul cu zăpadă. Venerat îndeosebi de fetiţe pentru a le acoperi capul cu un păr bogat şi strălucitor, de fetele mari pentru a le grăbi măritişul şi, implicit, de a le acoperi capul cu basma (semn distinctiv al nevestelor în comunitatea tradiţională), Procoavă era aşteptat să aştearnă prima zăpadă, pentru ca anul să fie rodnic şi îmbleşugat. Oricum, cu sau fără zăpadă, începând de acum se spune că bruma va polei cu argint câmpul şi poienile în fiecare dimineaţă. Legenda spune că Sf. Procoavă a fost un pustnic, unul dintre asceţii stâlpnici,  care şi-a trăit viaţa în post şi rugăcine, între cer şi pământ, pe o platformă construită pe un stâlp. Se mai povesteşte că nu era atins niciodată de ploaie, fulgere sau îngheţ, acest lucru consacrându-l în imaginarul popular ca una dintre divinităţile meteorologice importante. "Sf. Procoavă este un sfânt sfinţit de Dumnezeu printre cei dintâi. El acoperă pământul cu un strat de zăpadă; de aceea fetele i se închină, pentru a le acoperi şi lor capul cu belşugul părului şi pentru a le ajuta să se mărite cât mai curând." (Tudor Pamfile).

Acest transfer simbolic din planul universal în cel personal este adesea prezent în gândirea magică a societăţilor arhaice. Mai mult, interferenţa ulterioară a fondului precreştin cu cel creştin a dus la un metisaj interesant, care a stimulat imaginaţia oamenilor din vatra satului. "Se serbează pentru vite, ca să ne acopere Maica Domnului şi să ne aibă în pază de toate primejdiile: de înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se-pe-pustii, de ucigă-l-to