Am văzut, în urmă cu vreo două săptămâni, cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, „Despre oameni şi melci". Criticii de film consideră producţia asta ca fiind o „dramedie". S-a râs mult în sală. Parcă prea mult. Când, de fapt, vorbim despre România anului 1992, aceea în care, proaspăt ieşiţi din ghetoul comunist, credeam că privatizările companiilor de stat aduc fericirea, că americanii, francezii şi orice alţi posibili investitori ar putea echivala cu a doua facere a lumii. Aşadar, o Românie destul de tristă, la periferia Balcanilor, sedusă până în măduva oaselor de ideea de capitalism, dornică să se lase cumpărată cu bani puţini. S-a râs prea mult şi pentru că, douăzeci de ani mai târziu, cu excepţia câtorva nuanţe, vorbim despre aceeaşi societate dezechilibrată. Despre aceleaşi derapaje. Despre aceiaşi „spiriduşi" care promit, pe lângă marea cu sare, sacii de bani. Indiferent că vorbim despre americani sau despre francezii producători de conserve de melci din filmul lui Giurgiu sau, adaptat zilelor noastre, despre Dan Diaconescu, vorbim şi despre nişte oameni care ies, în 2012, în stradă. Care protestează pentru că nu şi-au mai primit drepturile salariale de câteva luni. Vorbim despre un guvern căruia problema pare să-i scape din mâini şi care se angajează în faţa FMI că Oltchim va fi trecută în lichidare voluntară dacă procesul de privatizare va eşua. Până acum, privatizarea cu circ şi saci de bani are toate premisele unui eşec răsunător.

În filmul lui Tudor Giurgiu, muncitorii de la ARO vor să-şi salveze uzina fie prin bani împrumutaţi de la un anume sultan Brunei, fie prin bani câştigaţi în urma donării de spermă unei clinici din Bucureşti, contra sumei de 50 de dolari pentru o recoltare. Nu le iese, căci sperma de muncitori n-are căutare. Se caută studenţi danezi.

Se râde şi astăzi. Şi tot prea mult. Vadim Tudor vorbeşte despre privatizarea Oltch