Am căutat să-l prind pe Ionel Dănciulescu la telefon pentru a-l felicita că l-a egalat pe Costică Ștefănescu în topul fotbaliștilor cu cele mai numeroase prezențe în Liga 1, de-acum 490, dar și pentru a-l chema la Recursul etapei. Întrucît celularul a sunat în gol o dimineață întreagă, m-am lăsat păgubaș într-un tîrziu. Pe la ora 13, m-a telefonat Danciugol și a recunoscut că abia s-a trezit! “Cam tragi la pat și lenevești!”, am încercat o glumă nu dintre cele mai reușite, la care mi-a replicat prompt, fără preluare, că “am ajuns să joc mai mult decît ceilalți tocmai pentru că am dormit mai mult decît ei”. Interesant răspuns, nu?

Luni, 1 octombrie, Angelo Niculescu (foto) a împlinit 91 de ani, să-i dea Dumnezeu cît mai mulți! Mi-aduc aminte că, deși ucenic în ale gazetăriei, la scurt timp după încheierea Mondialelor din Mexic 1970 am semnat în revista clujeană Tribuna, alături de Romulus Balaban, un serial împotriva profesorului Niculescu. Acid, necruțător, agresiv.

Pe lîngă nefolosirea lui Dobrin, l-am înjurat rău, cît se putea înjura în perioada aceea de false pudori, pentru tactica ultradefensivă dictată “tricolorilor” la Guadalajara, atitudinea unei echipe cu capul în pămînt, complexată. Dorindu-se ironic, titlul articolelor care au stîrnit un scandal monstru în epocă era “Temporizarea, această idee angelică”.

Cu vremea însă, mi-am mai domolit indignarea, ba chiar am început să-l înțeleg pe cel socotit unul dintre antrenorii de referință din istoria fotbalului nostru. L-am scuzat gîndind că noi, românii, ne simțim mai bine cînd ne apărăm decît cînd atacăm. Așa sîntem făcuți, așa ne-am obișnuit.

În urmă cu 10-12 ani, am purtat o lungă discuție pe tema respectivă. Nea Angelo nu uitase și continua să aibă un dinte contra mea, să mă certe! Spre finalul convorbirii a părut însă dispus să mă ierte. A zis “păcatele tinereții” și a dat din