Pornesc de la premisa, argumentată cu cifre şi cu aprecieri elogioase ale instituţiilor europene, că Direcţia Naţională Anticorupţie, sub conducerea lui Daniel Morar, a avut cea mai spectaculoasă evoluţie pozitivă dintre instituţiile publice româneşti. Este pentru prima dată în istoria justiţiei româneşti când persoane publice de rang înalt sunt trimise la închisoare pentru infracţiuni de corupţie: un fost premier, miniştri, parlamentari, judecători şi procurori, înalţi funcţionari publici etc. Înainte de 2005, un singur astfel de personaj, fostul deputat PSD Gabriel Bivolaru, a fost trimis după gratii, deloc întâmplător într-un dosar instrumentat de Daniel Morar, anterior numirii sale la şefia DNA. Iar procentul de condamnări obţinute de procurorii anticorupţie, de circa 90%, este foarte ridicat, având în vedere că astfel de infracţiuni sofisticate sunt mult mai dificil de probat decât cele obişnuite.

Acest ultim interimat al lui Daniel Morar la şefia DNA, decis ieri de procurorul general Laura Codruţa Kovesi, este însă doar o soluţie de moment, de avarie. Legea obligă la schimbarea conducerii, iar prevederile privind limitarea mandatelor conducerii DNA sunt cât se poate de fireşti. Nici o persoană, oricât de performantă s-ar dovedi în fruntea unei instituţii, cum este cazul lui Daniel Morar, nu poate ocupa la nesfârşit o astfel de poziţie.

Conform statutului magistraţilor (legea 303/2004), procurorul şef al DNA este numit de preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei, în urma avizului, consultativ, al Secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Mecanism care asigură echilibru, este în măsură să evite pe cât posibil abuzurile în cazul unor decizii de asemenea importanţă. Propunerea vine, în mod firesc, de la ministrul Justiţiei, care, în numele guvernului, trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru politicile de