De fiecare dată când se întâmplă ceva ireparabil, răspunsul sună la fel: «Statul e vinovatul». Dar nimeni nu-l prinde.
Dacă vă uitaţi la ce s-a întâmplat în ultimele zile, aţi auzit şi lozincile cu statul minimal. Statul a dat, statul a luat. Nu există domeniu al vieţii publice, de la ICR la autostrăzi, de la sănătate la Oltchim, de la înzestrarea armatei până la recensământul populaţiei, în care statul să nu fi călcat strâmb ori să nu fi făcut matrapazlâcuri grosolane. Ajungi să crezi că această entitate cu milioane de braţe şi de guri căscate e o vietate. Viaţa îl pune pe cetăţean în opoziţie, zilnic.
Şi cetăţeanul iese întotdeauna înfrânt. Când punem degetul pe rană, lipseşte elementul concret. „Statul" se ascunde, viclean, sfios şi hoţoman. E invizibil şi intangibil.
Dar nu „statul" e un prost administrator, nu statul fură, nu statul înşală, ci gaşca de rude, pile, relaţii şi obligaţii cu care ne-am căptuşit, prin intermediul puterii care, chipurile, ne reprezintă. Douăzeci şi trei de ani, aceşti administratori nevăzuţi, necunoscuţi, au vândut tot ce au putut, cui s-a găsit, în orice codiţii.
Nu statul i-a numit în posturi de conducere şi decizii, ci oameni ca mine şi ca tine, oameni în carne şi oase, fiinţe concrete care au nume, prenume, CNP şi scaun în Parlament. De îndată ce statul minimal va fi înfăptuit, urmele acestui jaf naţional se vor şterge. Trecem la o etapă calitativ nouă de dezvoltare. Iar ipochimenii se pot retrage să consume ce au agonisit, să-şi savureze înfăptuirile, să ne moralizeze şi să ne mustre pentru ignoranţă. Păi cum să nu iubeşti România, când îţi bei cafeluţa pe alte meleaguri? Adâncit în fotoliu, tolănit pe iaht, pătruns de razele solarului, mângâiat de arome fine, poţi spune, cu inima împăcată, că ai făcut totul. Ăsta, urâtu', a fost statul maximal. Gata cu el. A fost o trambulină către cel nou, absent şi
