Odată cu dispariţia lui Alexandru George, ne apropiem de sfârşitul unei epoci şi al unei promoţii intelectuale. Prin biografie, scris şi formaţie spirituală, Alexandru George aparţine liniei postmaioresciene şi postlovinesciene. În orice istorie românească a ideilor de libertate şi moderaţie, numele său este un reper esenţial, fără de care renaşterea gândirii critice în anii de după 1965 nu poate fi înţeleasă. Ostil oricărei dogmatici, Alexandru George a dus mai departe, în cele două decenii ce au urmat anului 1989, tradiţia ce urcă până la paşoptism şi vocaţia sa libertară.
Liberal clasic, cu gust pentru polemică şi marcat de ostilitatea implacabilă pentru totalitarism şi mesianismele seculare, Alexandru George este afin cu verticalitatea profetică a lui Mihail Fărcăşanu. Fanatismele epocii cu care a fost contemporan nu l-au afectat. Om al României Vechi şi cetăţean al Europei, chiar şi atunci când vieţuia în pântecele republicii populare, Alexandru George a fost, până la ultimele sale intervenţii publice, franctirorul ce salvează onoarea unei bresle şi a unei naţiuni.
În ceea ce a avut mai profund, traiectoria lui Alexandru George s-a hrănit din fidelitatea faţă de codul cultural şi antropologic interbelic. Prin lecturi şi stilul scriiturii sale critice şi ideologice, Alexandru George este mai aproape de Eugen Lovinescu sau de Pompiliu Constantinescu decât de cei care erau colegi în coloanele de revistă. Ca şi Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Iordan Chimet, Tudor Ţopa ori Mircea Horia Simionescu, Alexandru George ilustrează acest paradox al educaţiei clasice ce potenţează vocaţia sa literară de inovator. Metanaraţiunile şi prozele sale decadente sunt printre cele mai interesante tentative postbelice de a ieşi din cercul sufocant al realismului ghidat ideologic. Textele sale se înscriu în acest cur
