★★ Teo Moldovan, „Fix Pix Loneliza” (vol. I) și „Adio Monali” (vol. II), Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2011
Romanul, în două volume (de 816 şi, respectiv, 860 de pagini), nu are titlu. În schimb volumele care îl compun au titluri trăsnite: „Fix Pix Loneliza” (volumul I) şi „Adio Monali” (volumul II). Autorul, de profesie inginer (nu mă mir, e vremea inginerilor în literatura română!), a mai publicat două romane, „Rătăciţii” şi „Destine triste”, care n-au atras atenţia criticii literare. Nici acesta, în două volume, n-o va atrage, deşi însumează aproape 1.700 de pagini. De ce? Pentru că suferă de amatorism.
Autorul povesteşte neselectiv tot felul de întâmplări şi devine plictisitor, ca un călător dintr-un compartiment de tren care le povesteşte tovarăşilor lui de călătorie cum a făcut armata, cum se înţelege cu soţia lui, cu ce femei s-a mai încurcat, ce părinţi, unchi, fraţi şi cumnaţi are, ce a mai cumpărat în ultima vreme etc. Sunt pasaje – în special unele descrieri – care te pot face să crezi că Teo Moldovan are talent literar. Iată de exemplu cum este descris cadavrul unui înecat pescuit după trei luni de la înec în Someş:
„Intriga fizionomia alterată. Înfiorau dinţii sub buzele exfoliate. Un monstru în putrefacţie oripila privirea. Identificarea victimei – imposibilă după aspectul confuz de carne macerată.”
Predomină însă, din nefericire, secvenţele scrise prost, de un irezistibil umor involuntar. Ele ar putea fi citite cu glas tare la chefuri, spre amuzamentul petrecăreţilor. Cel mai mare succes l-ar avea scenele erotice:
– „Compostează-mi cartea de vizită, resortul (...). Aşa. Doamne iar-tă-mă, ce tare juisez, zicea ea pendulându-i cu verocitate percutorul. Şi apoi în poziţia caprei şi-a rotit fundul dezaxat ca să-l manevreze centrifugal până la exasperare.”
Autorul nu s-a putut hotărî dacă sexul bărbatului e compostor sau percutor. Î
