Este un bărbat înalt, cu o barbă lungă, revărsată peste piept. Poartă haine mînăstireşti, negre, cu care mătură pămîntul. Uneori, ia un toiag şi-un cîine şi pleacă prin pădure. Caută ierburi. Sau, pur şi simplu, se bucură de o zi cu soare. Sau cu ploaie mocănească. Alteori, duminica mai ales, coboară în Braşov. Merge la Biserica Sf. Nicolae, la slujbă. Apoi, face cîteva cumpărături şi se întoarce acasă. Pentru el, „acasă“ înseamnă biserica mică din pădure. Un mic paraclis, un altar străjuit de o mică bibliotecă. Ca să intre, părintele trebuie să se aplece un pic.
Localnicii „de jos“ sau turiştii care au auzit de el spun că este pustnic. El se supără un pic, pentru că le-a zis de-atîtea ori să nu-i mai spună aşa! „Şi la ziar tot pustnic au scris că sînt. Nu, nu sînt pustnic. Sînt si-has-tru!“
DE ACELASI AUTOR La capătul geografiei, unde poţi să cazi în mare În faţa şi în spatele calculatorului Cinematograful din insulă Localități intrate în legendă Părintele spune clar, silabisind, măcar eu să înţeleg că, dacă era pustnic, nici nu stătea de vorbă cu mine! „Sînt un om care trăieşte în sihăstrie. Un vieţuitor al muntelui. Vieţuiesc şi eu cum pot. Fac rugăciuni, mai stau de vorbă cu oamenii care vin la mine, mă rog pentru ei, mai cobor şi în oraş... că aici nu se mai găseşte nimic de mîncare! Înainte erau ciobanii care treceau pe la pustnici şi le mai dădeau cîte o bucată de brînză! Acum, din cauza poluării, nici plante sau fructe nu se mai găsesc, ca înainte. Şi urşii, să ştiţi, tot de-aia coboară în oraş, pentru că n-au ce să mănînce în pădure!“
„Un loc cu izvor“
Părintele Onufrei trăieşte, de 19 ani, în pădurea de pe Masivul Postăvarul, lîngă Pîrtia Doamnei. După numele din buletin, pe părinte îl cheamă Ion Banyia. S-a născut la Cluj-Napoca, acum 59 de ani. Amintirile din copilărie sînt legate de Mînăstirea Nicula, unde se ducea frecvent cu
