Să trăieşti 112 zile închis într-o casă cu "pereţi de sticlă", în prime time la TV, te plasează într-o contradicţie căreia cu greu îi poţi face faţă: eşti mult prea singur şi, totuşi, niciodată singur.

În secolul XXI, paradoxul singurătăţii este acela că bîntuie cu nesaţ grila de divertisment a televiziunilor comerciale, iar izolarea socială îşi construieşte discursul în direct, de-o parte şi de alta a tubului catodic. Atunci cînd luminile se sting, tu, personajul celebru înconjurat de „glorie“, îţi aminteşti de tine, omul din afara ecranului. Teama de a fi singur, spaima de a rămîne prizonierul propriilor gînduri, ameninţarea atroce a golului sufletesc – stigmatul omului modern –, anonimatul şi lipsa recunoaşterii profesionale, toate te-au împins, într-o zi, spre euforia hîdă a celebrităţii. Îţi doreai atît de mult să evadezi din liniştea odăii tale, încît credeai că unica scînteie de speranţă îşi croieşte drum în lumina reflectoarelor. Şi atunci ai decis, lacom şi naiv, să te azvîrli în bătaia punctelor de rating. Aşa am ajuns eu, în urmă cu nouă ani, la Big Brother România.

Credeam, asemeni altor 27.000 de tineri înscrişi în concurs, că televiziunea este un miracol menit să alunge orice angoasă, că mirajul ei va înlătura o viaţa anostă, lipsită de împliniri majore, că, în fine, a fi „ăla de la televizor“ îmi va aduce, dacă nu nemurirea, măcar cele 15 minute de celebritate ale lui Andy Warhol.

Dar un reality show nu e un film. Iar singurătatea nu e subiectul unei drame cu Oscaruri în coadă; nu primeşte aplauze, nu declamă replici într-un scenariu cu final fericit. Actorul din sala de cinema se „leapădă“ de rolul singurătăţii după ce a săvîrşit, cinematografic, actul disperării. Cortina cade, publicul ovaţionează, eroul părăseşte pelicula şi îşi continuă drumul vieţii. Rămîn în urmă povestea bine ticluită a unui personaj singur şi lacrimile unui