Articolul de faţă nu este despre ştirile din ultimele săptămâni, ci mai degrabă despre cele din ultimele secole. Pentru că îmi propun să vorbesc despre o obşte sătească, o formă de comunitate a cărei origine se pierde în începuturile epocii medievale. În aceste comunităţi, principala resursă economică - pădurea - este proprietatea indivizibilă a întregii comunităţi. O întâlnim mai ales în Vrancea, dar şi în Bucovina sau Banat, sub diferite denumiri (composesorate, păduri grănicereşti, comune politice). Şcoala românească de sociologie (îndeosebi prin Henri H. Stahl) a întreprins studii extinse asupra acestui fenomen. Am cunoscut o formă de organizare aproape identică în nordul Italiei - Regole di Spinale e Manez (atestată din 1249, dar cu origini mult mai vechi, după unele ipoteze chiar pre-romane), unde peisajul e, poate nu întâmplător, foarte asemănător cu cel vrâncean.

Cea pe care am vizitat-o recent este în satul Viişoara (numele vechi era Scătura Părosu) din Vrancea, pe Valea Putnei. Un sat în care ajungi cu greu, urcând în munte pe un drum forestier de peste zece kilometri. Toţi cei 600 de locuitori ai satului sunt de drept proprietari egali ai pădurii care se întinde pe 3.000 de hectare. Ei decid prin adunarea satului conducerea executivă, bugetul, felul în care va fi distribuit profitul. Fiecare primeşte lemn de foc şi o parte din lemnul rezultat din exploatare. Există reguli precise: cine îşi construieşte o casă primeşte 10 metri de lemn; cine îşi construieşte un grajd - 8 metri şi tot aşa. Orice nou-venit în comunitate devine de drept membru al obştii. Cel care pleacă îşi păstrează această calitate, dar nu mai primeşte beneficiile.

Conducerea obştii ţine în bună parte loc de primărie, căci satul aparţine de o comună (Vidra) cu sediul aflat tocmai în vale. De fapt, principalele lucrări comunitare sunt realizate din banii obştii: drumul din cent