La o privire rapidă peste istoria cinema-ului, tema singurătăţii, cu derivatele sale – de la autoizolare şi însingurare pînă la marginalizare şi alienare –, are nevoie de cel puţin o lucrare de doctorat pentru a putea nota cele mai importante filme şi cei mai însemnaţi autori care s-au oprit la ea. Odată cu anii ’70, numărul filmelor în care singurătatea traversează povestea este într-o creştere uimitoare, graţie liberalismului cultural, a mişcărilor antisistem şi antirăzboi, a ascensiunii autorităţii informaţiei televizate şi, în fapt, a unei dezinhibări psihosociale generale (mai puţin în blocurile comuniste). Pînă atunci, filmele nu ating foarte profund subiectul; cel mai des, fac apel la adaptări cinematografice după mari romane sau se opresc la suprafaţa problemei, în poveşti originale. De pildă, anii ’20 sînt dominaţi de personaje ludice şi duioase create de Charlie Chaplin sau Buster Keaton (pe care, la o distanţă de aproape un veac, Harmonie Korine îi aduce în amintire în filmul din 2007, Mister Lonely), sau de tragice destine, cum este cazul lui Der Letzte Mann, din 1924, un Kammerspielfilm regizat de F.W. Murnau.

La fel de tragic, dar într-o altă schemă estetică şi culturală, filmul lui Akira Kurosawa din 1952, Ikiru, inspirat de povestirea lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici, emoţionează iremediabil şi cutremură orice conştiinţă, tocmai pentru că însingurarea treptată şi definitivă nu mai are cale de întors, mai ales atunci cînd zilele sînt numărate. Cîntecul lui Kurosawa despre viaţă şi despre a trăi la momentul prezent apare ca temă şi în povestea lui Yasujirô Ozu, Tôkyô monogatari (1953). Un cuplu de părinţi îşi vizitează copiii şi nepoţii care nu au nici timp, nici chef de ei, prilej de meditaţie asupra morţii şi semnificaţiei momentelor de disperată singurătate.

Lupul singuratic şi marginalul şarmant

În anii ’40-’50, John Steinbec