Am deschis romanul Veronicai, citind in timp ce ma intorceam spre casa: atmosfera neorealista, "de-a noastra"! De pilda, o camera de camin studentesc, in care naratoarea si o prietena, Ligia, mosesc un resou care, brusc, nu vrea sa mai functioneze. M-a prins, e clar. Am iesit din casa intr-o zi foarte insorita. Aveam treburi prin centru. M-am oprit la o florarie din Piata Independentei si am cumparat un ghiveci cu flori, crizanteme mici, grena, pentru dna Viorica Toporas, care are zilele astea expozitie la Pogor Pod. In curtea Casei Pogor, am vrut sa intru in prima cladire din stanga. In fata usii inchise, mi-am dat seama de greseala si am schimbat ruta. Am nimerit usa de la pod, am urcat o destul de lunga scara in spirala, am deschis usa de la sala de expozitie. Sala era intunecata si goala. Am aprins luminile. Aproape m-am speriat cand am vazut ca, dintr-un colt, de langa un ecran mare, se ridica cineva. Era un tanar muzeograf (si scriitor, cum mi-a spus apoi; spre mirarea mea, ma cunostea), care s-a angajat amical ca-i va da pictoritei florile si mi-a promis o carte de-a sa. M-am uitat la tablouri, am mai schimbat cateva cuvinte cu nou-cunoscutul meu confrate si am plecat. In curtea muzeului, pe o banca, intr-o lumina minunata de octombrie, stateau linistite de vorba pictorita si doua prietene de-ale sale. Am sarutat-o pe obraji pe dna Toporas, „pentru expresiile copiilor Ioana, Anca, Liliana, Oana, a lui Calinescu, Ibraileanu, Octavian...". Zambitoare ca intotdeauna, doamna, dand sa ma prezinte prietenelor, a inceput sa spuna despre mine: „Cand Mariana era studenta....". „Cand eram eleva de liceu, spre sfarsit - am intrerupt-o eu, nepoliticoasa ca intotdeauna -, dna Toporas m-a ajutat sa supravietuiesc!" „De ce spui asta? Mereu spui asta!", mi-a zis cu repros cald pictorita. „Adica - am continuat netulburata, s-a intamplat asa: dumneaei lucra la Radio Iasi si ave