Care este limita suportabilității omenești? Cât timp poți îndura foamea, cât poți suporta izolarea, chinul durerilor crâncene ale trupului îngenuncheat de zecile de ani, indiferența alor tăi, singurătatea...? Și cum o fi să numeri zile și nopți și săptămâni și luni în care unica bucurie cu iz omenesc este pomana unei bucăți de pâine goală, făcută de cine știe ce creștin milostiv... Vă vine sau nu să credeți, în satul Șerbești, comuna Vidra, o femeie de 79 de ani așa trăiește! Marița Pătrașcu, mamă de copii și bunică de nepoți, mai toți risipiți prin străinătățuri, supraviețuiește miraculos, fără să aibă niciun leu! Dar niciun leu! Ea nu așteaptă poștașul să-i aducă vreo pensie, nici nu semnează pe vreun stat de plată pentru vreun ajutor social. Slabă ca o părere, roasă pe dinăuntru de boli și cu sufletul obosit, zice că nu mai așteaptă de la viață decât... moartea. „Dar nu vezi... că nici moartea nu vine să mă ia...”.
N-a cerut niciodată ajutor. Nu s-a gândit vreodată să-şi facă publică suferinţa. Şi nici n-a ştiut, de fapt, că aşa ceva se poate întâmpla... Ascunsă pur şi simplu în căsuţa sa din fundătura unei uliţe a satului, a crezut mereu că dacă aşa i-a fost dat, n-are cum să se împotrivească... De unde să ştie tanti Mariţa, care a născut şase copii, care a muncit să-i facă oameni, care s-a străduit să se strecoare printre necazurile cotidiene, inerente unei vieţi obişnuite, şi care are atât de mulţi urmaşi, că... a devenit cel mai sărac om din sat. Ba chiar cel mai sărac din tot judeţul! Mai săraci ca ea nu sunt, poate, decât oamenii fără adăpost ori ea, de bine de rău, are, încă, un acoperiş şi-o pernă pe care să pună, noaptea, capul...
Niciodată, dar niciodată parcă nu mi-a fost dat să întâlnesc atâta tristeţe, atâta resemnare, atâta deznădejde la un loc... Mă credeam cu sufletul călit în faţa suferinţei omeneşti, când mi-am afu
