In cartea sa celebra „Tunurile din august”, istoricul american Barbara Tuchman relateaza o intamplare. In august 1914, in preziua primului razboi mondial, intr-o cafenea din Aachen, un intelectual german ii spunea unui ziarist american. „Noi germanii suntem poporul cel mai muncitor, mai serios si mai educat din Europa. Dupa acest razboi, cultura germana va lumina omenirea”. Despre exceptionalismul german, ca si despre „calea specifica” (Sonderweg) a Germaniei exista o intreaga literatura si despre acest concept se poarta adesea dezbateri vii. Exceptionalismul si calea specifica sunt superlative sui-generis menite sa defineasca trasatura dominanta a natiunii. Dar ambele sunt concepte vagi si ambigui, cu conotatii fie pozitive, fie negative, fie ambivalente.

Asadar, normalitate versus exceptionalism. In 1999, Egon Bahr publica un articol cu titlul „Normalizarea politicii externe germane. Cooperare emancipata in loc de tutela comoda” in care anunta ca Germania s-a angajat „pe calea normalitatii”. Adica sa depaseasca stadiul de „gigant economic” si „pitic politic”. La cativa ani dupa reunificare, in 1992, Germania a solicitat, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, si-a exprimat dorinta de a juca un rol din ce in ce mai important in UE si a demarat o activitate pe toate azimuturile. Interventia Bundeswehrului, din 1999, in cadrul misiunii internationale in Kosovo (KFOR) marcheaza o cotitura decisiva in politica externa germana. Pentru prima oara dupa al doilea razboi mondial, armata germana participa la o operatiune militara in afara teritoriului german. Incepand din noiembrie 2001, trupe germane au fost trimise alaturi de militari americani in Afganistan, dar Germania a refuzat, in 2003, sa trimita trupe in Irak. In noiembrie 2001, cancelarul Gerhard Schroder vorbea de „responsabilitatea crescanda” si de „noile indatoriri” pe care es