Bănuiesc că sunt dintre ultimii români care au auzit de existența lui Dan Diaconescu. Neavând multă vreme televizor și necitind ziarele, am aflat târziu, de la prieteni, despre domnia sa – și am ratat toate episoadele cu Elodia, precum și numerele paranormale de la OTV. Am fost impresionat de știrea că un cuplu trăia complet otevizat: ea privea până la miezul nopții, după care îl scula pe el, care prelua ștafeta, iar a doua zi se informau reciproc, nu cumva să scape vreun detaliu catastrofal de important din povestea Elodiei. Habar n-am cum arată (sau, mă rog, arăta) Elodia – și prefer să mi-o închipui. Când, în fine, m-am cablat și eu la lumea televizorului, se înființase deja acel partid cu o titulatură amețitoare: Partidul Poporului Dan Diaconescu. M-am otevizat preț de-o seară, încercând să pricep ce vedeam, am mai privit încă o seară la OTV, apoi încă una, fără să ajung totuși la performanțele cuplului de care am pomenit. Până la urmă m-am lămurit că puteam ghici destul de ușor surprizele și dezvăluirile senzaționale pe care lumea le aștepta cu sufletul la gură, așa că n-am mai frecventat postul acela de televiziune. Dar asta nu mi l-a scos din minte. Chiar dacă nu-l vedeam, aveam în față chipul lui Dan Diaconescu: blând, ascultând cu răbdare pe oricine, pe toți nefericiții care se înghesuiau în studioul lui, cultivând cu mare talent nevoia de pălăvrăgeală și lamentație a românului; în același timp, descurcăreț, dibaci, expert în toate, de la poezie la minerit, de la fizică nucleară la creșterea viermilor de mătase; dar, mai ales, rău cu ciocoii și bun cu poporul. Și atunci am înțeles titulatura partidului: există într-adevăr poporul Dan Diaconescu. De fapt, mă întâlneam în fiecare zi cu poporul Dan Diaconescu pe stradă, în autobuze și în magazine, fără să știu însă cum îl cheamă. Cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă încercasem fără succes să găsesc pop