Martie 2012, Bucureşti. Ies din sediul Editurii Cartea Românească şi îmi vine să zbor. Am semnat contractul, o să-mi apară o carte! Vreau să strig: am semnat, o să-mi apară o carte! Dar n-o să mă audă nimeni în urletul ăsta de motoare de pe Calea Victoriei. Pornesc agale spre Piaţa Victoriei, cu gîndul să iau metroul, să mă duc la redacţie – acolo e linişte – şi să strig: am semnat contractul! Trec prin faţa Bisericii Sfîntul Vasile cel Mare. Să-i dau nişte bani unei băbuţe, să aprind lumînări pentru ai mei, care s-au dus şi nu vor mai apuca să-mi citească această carte, să-i mulţumesc Domnului! Zbor! Parcă am semnat un contract cu Real Madrid! Trebuie să fac ceva deosebit. Dar ce să fac la 11,30, într-un Bucureşti care iese din iarnă? Să intru într-un bar, să beau o bere, ba nu!, un pahar cu vin, să-mi savurez victoria, să mă gîndesc la mine, numai la mine, cu emoţie. Nu la carte, numai la mine. E cam naşpa să beau singur, la ora asta! Niciodată n-am băut singur. Să beau cu cineva. Cu o femeie! Carmen e la farmacie, scoate pe bandă bonuri pe casa de marcat, ca de obicei, se luptă cu pacienţii isterizaţi de scumpirea medicamentelor; cu ce chef poate să zboare alături de mine, agăţată de cartea mea, în văzduh? Altă femeie din viaţa mea? Mă uit pe agenda contactelor din telefon – toate femeile sînt departe, n-are rost să le sun, ca un marţafoi care vrea să se laude. Au trecut vremurile. Mai bine să-mi sun prietenii, să strig, să acopăr motoarele de pe Calea Victorie: Lorine, lasă, dracului, creditele de nevoi personale de la CEC-ul tău din Motru, vino să bem la Bucureşti, am semnat contractul pentru o carte! Sigur ar fi venit în urmă cu 20 de ani. Acum e bancher „front-desk“. Dacă lasă baltă sucursala CEC, va fi concediat. Să-l sun pe Atila? E gomos, o să mă felicite rezervat, nu mă iartă pentru ce i-am făcut cîndva, nu are rost să-mi otrăvesc zborul cu amintiri.