Maică-mea – care mă ţine la curent cu tot ce se întîmplă în vestul ţării, de la construirea autostrăzilor la dispariţia făinii şi uleiului din magazine şi de la forma neliniştitoare a norilor deasupra Cetăţii din Deva pînă la explozia preţurilor la gogoşari – mi-a povestit de curînd că tarabagiii din piaţă au început să-şi arunce unii altora, ca ultimă înjurătură, apelativul Dottore! Se ceartă, îţi împing gogonelele, îşi cheamă susţinătorii, vine poliţia pieţei, iar cînd lucrurile se inflamează, îi auzi: Dottore! – şuieră maică-mea la telefon, pe tonul inconfundabil al preşedintelui Băsescu, prins fără îndoială pe vremea căpitanului Corrado Cattani. Bine că n-ai făcut medicina! – mai zice maică-mea, pentru care doctori sînt doar medicii (chiar fără doctorat) şi pentru care doctoratul meu în litere e frecţie la picior de lemn – că rîdeau acum oamenii de tine... Doar dacă nu plecai şi tu dincolo ca... (şi-aici începe lungul pomelnic cu toţi cei plecaţi – colegi, rude, prieteni, cunoştinţe – e drept, cei mai mulţi medici).

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăDincolo, colegii, rudele, prietenii şi toate cunoştinţele noastre care-au făcut medicină o duc fantastic, formidabil, uluitor, operează „cu lasere“ şi fac experimente în stare de imponderabilitate la NASA, sînt parteneri în cabinete cu tradiţie şi şi-au făcut, fără excepţie, case cu piscină şi garaj. Da’ bine că tu n-ai făcut medicină – mai zice maică-mea, adunînd în jurul receptorului tot oxigenul din casă şi înghiţindu-l în trei trepte –, că te-ai fi întors sigur acasă şi-ar fi rîs lumea de tine, ţi-ar fi zis dottore, de parcă e uşor să fii doctor (şi-aici începe partea politică fermă a discuţiei, care se încheie întotdeauna brusc). Partea bună a lucrurilor e că maică-mea a renunţat, în cele din urmă, la visul ei de aur pentru mine: să fiu medic. Parte