Cu 4 ani în urmă îl numeam pe Barack Obama Preşedintele Planetei Pământ. Şi preşedintele meu. După dezbaterea Obama-Romney din această dimineaţă, nu mi-am schimbat opţiunea pentru preşedintele planetar Obama, însă am început să mă îndoiesc că mai poate fi preşedintele SUA pentru încă 4 ani.
Preşedintele în funcţie a vorbit ca şi cum nu s-ar fi aflat într-o bătălie electorală cu adversarul, s-a adresat americanilor ca într-un discurs prezidenţial, fără să ţină seama că e, din nou, doar candidat la preşedinţie. Dincolo de ce-a spus, întreaga lui atitudine transmitea mesajul: „La câţi monştri a trebuit să privesc în ochi în aceşti ani care mi-au scos peri albi şi mi-au săpat faţa, făcându-mă să par şi mai clăpăug, de ce naiba trebuie să pierd timpul într-o dispută cu acest papagal milionar? La ce provocări au de înfruntat acum America şi lumea întreagă, mai trebuie să demonstrez că rămân omul potrivit pentru Casa Albă?”
Ceea ce mi se pare o greşeală. Romney speculează cu îndârjire o singură problemă, nivelul ridicat al şomajului la sfârşit de mandat Obama. 23 de milioane de şomeri înseamnă peste 8% - de la Roosevelt în anii marii crize nu s-a mai confruntat un preşedinte american cu un asemenea procent înainte de campania pentru realegere.
„Creating jobs”, noi locuri de muncă, este, prin urmare, refrenul lui Romney, pe care îl vede realizat cu metode specifice republicanilor „talibani”: un guvern federal slab, cât mai puţin implicat, decizia economico-socială transferată la nivelul guvernatorilor de state, scăderea impozitelor, indiferent de avere, increderea mistică în piaţa cât mai puţin reglementată, în „mâna nevăzută”, care, pe baza geniului de întreprinzător individual al americanului, va face economia să crească. Dacă bogaţii o duc bine, atunci o duc bine şi săracii, crede multimilionarul Romney.
Luând exemplul lui Abraham Lincoln din