● Cosmopolis (Canada, 2012), de David Cronenberg.
Adaptat de David Cronenberg după romanul omonim (din 2003) al lui Don DeLillo, Cosmopolis (care nu va rula la noi, dar va fi proiectat în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest) e o punere în scenă foarte stilizată a apocalipsei capitalismului. Schiţat în două vorbe, arcul narativ sună cît se poate de clasic – un tînăr rechin financiar se autodezintegrează, mai mult sau mai puţin voluntar, pe durata a 24 de ore –, dar tratarea aduce mai mult a performance art decît a dramaturgie tradiţională. Protagonistul îşi petrece o bună parte din timp în limuzina sa, care se degradează odată cu el – autodezintegrarea este aici şi dezintegrare auto, tot aşa cum, în Crash (1996) al lui Cronenberg (nici o legătură cu al lui Paul Haggis, din 2005), autoerotismul era o (şi) mutaţie survenită erotismului în era coliziunilor pe autostradă.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! De la Videodrome (1983) la eXistenZ (1999), trecînd prin Musca (1986) şi Crash, filmografia lui Cronenberg se constituie într-un inventar al posibilităţilor de hibridizare între biologie şi tehnologie, iar Cosmopolis e, în parte, un portret al cybercapitalistului ca cyborg. Arborînd iniţial o faţă de piatră şi o ţinută – costum negru şi ochelari de soare – ca a agentului Smith din Matrix, protagonistul (Robert Pattinson) e una cu limuzina sa – în ea copulează şi excretează, în ea îşi primeşte doctorul şi diverşii consultanţi pe domenii precum finanţele (Emily Hampshire), artele (Juliette Binoche) sau teoria postmodernităţii (Samantha Morton). Ca şi în roman, aproape toate personajele (inclusiv bodyguard-ul) vorbesc în proză lirico-eseistică; sînt cu toţii mici barzi baudrillarzi ai futuropolisului. Caracterul nenatural al vorbirii lor e potenţat de si
