Mai ţineţi minte cum se pleca în străinătate înainte de Revoluţie? Cînd te înscriai la o excursie, trebuia să obţii nişte aprobări de la director şi secretarul de partid, se făceau verificări şi la securitate etc. Înainte de plecare, primeai paşaportul, pe care nu aveai dreptul să-l ţii acasă.

Erau nişte diferenţe între excursiile organizate prin agenţia de stat care era ONT sau BTT (dacă erai student) şi plecările în interes de serviciu, cu aşa-numitul paşaport de serviciu. La plecare, aveai dreptul să iei cu tine o sumă limitată în lei, pe care puteai s-o schimbi în moneda ţării de destinaţie (situaţia s-a inversat imediat după Revoluţie, cînd erai lăsat să ieşi din ţară cu atît mai lesne cu cît făceai dovada că ai mai mulţi bani şi că te poţi întreţine în străinătate). Înainte de Revoluţie, ideea era să nu depăşeşti limitele, să nu te poţi lăcomi la mărfurile occidentale şi nici măcar la cele din magazinele ţărilor comuniste surori. Ca atare, excursioniştii găseau tot felul de metode de a depăşi această „porţie“. Unii îşi ascundeau banii în diverse locuri în care credeau că nu vor fi căutaţi de vameşi – în pantofi, în pălărie, prin cotloanele genţilor şi geamantanelor, fiecare cu ingeniozitatea şi cu norocul său. Alţii cumpărau din România mărfuri despre care ştiau că se pot vinde bine în ţara de destinaţie. Le vindeau acolo, iar cu banii obţinuţi cumpărau cîte ceva. Unii vindeau apoi în ţară preţioasele mărfuri străine, făcînd profit. Sistemul funcţiona încă de prin anii ’60 şi a premers aşa-numita „bişniţă“, care a explodat, pur şi simplu, după Revoluţie.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Cineva mi-a povestit cum a pornit într-o excursie la Istanbul, în 1969. Aflase, nu mai ştie cum, de la nişte băieţi deştepţi şi mult umblaţi prin străinătăţuri, că, pe lîngă bine-cunoscutele creme Gerovit