Uneori, între definiţiile din dicţionarele noastre şi uzul curent al limbii e o prăpastie pe care pur şi simplu nu o vedem. Ruptura persistă fie prin ignorarea dicţionarelor (oamenii nu verifică sensurile cuvintelor cotidiene, de mare frecvenţă, pe care consideră că le ştiu deja foarte bine), fie prin ignorarea uzului: luînd drept literă de lege definiţia „oficială“, vorbitorii nici nu-şi mai dau seama de diferenţele dintre aceasta şi propria folosire a limbajului, care rămîne neconştientizată.

DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul... Un exemplu perfect pentru această situaţie îl reprezintă cuvîntul animal. Dicţionarele noastre curente se mulţumesc, de multe ori, să descrie sensul termenului ştiinţific: în DEX (ultima ediţie, 2010) animalul este „fiinţă organizată, uni- sau pluricelulară, înzestrată cu facultatea de a simţi şi de a se mişca“. E drept, se mai adaugă o completare, care ar corespunde unui sens „prin restrîngere“, dar care mai mult încurcă lucrurile, pentru că e o înşiruire de sinonime arhaice sau populare: „vietate, jivină, dobitoc“. DEXI (2007) urmează acelaşi model de explicaţie, separînd însă un subsens „fiară“ de unul definit ca „vietate, jivină, dobitoc“. Dicţionarele mai vechi nu acordau multă atenţie unui împrumut cult, atestat la 1800 şi care putea fi înţeles foarte bine de către ştiutorii de latină ori de franceză. Definiţiile erau deci cele „standard“: în 1871, în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (care cuprindea, surpriză, şi derivatul animăluţ, scris, după normele latiniste, animalutiu), animal era „fiinţă organică cu putere de a simţi şi de a se mişca din loc cu spontaneitate“.

Or, e suficient să observăm folosirea cotidiană a limbii ca să constatăm că sensul ştiinţific (pentru care animal e un termen generic, complementar plantelor în acoperirea lumii vii) e înc