Rând pe rând, instituţiile noastre muzicale îşi deschid stagiunea, încercând să atragă publicul cu repere interesante încă din primele zile, dar unele au propus, săptămâna trecută, evenimente „în avans“. Aşa a fost, spre exemplu, la sala Radio, cel de al doilea „Duel al viorilor“, în care s-au „înfruntat“ din nou cei doi solişti de cotă, reprezentativi pentru generaţia noastră (încă) tânără – Gabriel Croitoru, cântând pe Guarneri-Catedrala care i-a aparţinut lui Enescu, şi Liviu Prunaru, de o vreme concertmaistru al celebrei orchestre Concertgebouw din Amsterdam, având un Stradivarius. Ca şi la prima lor întâlnire sub acest generic, sala a fost arhiplină, publicul fiind mai curând atras de posibilitatea de a vedea în realitate cele două instrumente „de colecţie“ şi mai puţin de talentul şi calităţile interpretative ale soliştilor. Şi cea mai bună dovadă că melomanii adevăraţi erau „în minoritate“ este faptul că s-a aplaudat şi când nu era cazul, între părţile unei lucrări. Trecând peste asemenea aspecte, am remarcat că, dacă primul recital a fost gândit ca un „foc de artificii“, alăturând piese de virtuozitate, pline de strălucire şi vivacitate, de această dată opţiunea reper­to­rială s-a îndreptat către pagini mai lirice, de atmo­sferă, sensibile sau melancolice, chiar dacă aveau un grad ridicat de dificultate tehnică. Am ascultat cu reală plă­­cere şi opusuri poate mai puţin cunoscute de Brahms, Smetana, Elgar, Svendsen, Hubay, Şostakovici, dar şi lucrări de Kreisler sau Sarasate, în care au evoluat, alternativ, acompaniaţi la pian de Horia Mihail, pentru ca apoi să opteze pentru lucrări de Händel, Prokofiev şi Moszkowski scrise pentru două viori… cu sau fără pian. O seară frumoasă, mult gustată, deopotrivă de cei care apreciază muzica bună şi interpretarea de clasă şi de cei care au venit atraşi de mirajul unor viori, descoperind (sau înţelegând) că totuş