O întrebare l-a chinuit rău pe românul TV în ultima săptămînă: are dl Diaconescu banii pentru Oltchim? O întrebare, evident, prost pusă. Nu ştim nici azi ce (sau cît) se afla în legendarii şapte saci, luaţi cu tam-tam de la bancă de către haiducul poporului, cam pe la chindie. Dar adevărata întrebare era, în realitate, cum de a fost posibil ca statul să se lase tîrît în penibila situaţie prin care a trecut în ultimele două săptămîni.
Cazul Oltchim ilustrează, cum nu se poate mai bine, incapacitatea oamenilor de stat de a dezvolta politici coerente. Circul dlui Diaconescu a fost doar reprezentaţia cea de pe urmă, un final, se poate spune, logic.
DE ACELASI AUTOR Un altfel de sfîrşit al lumii Trei iluzii ale dreptei de pe la noi Oficial, sîntem iar în "zona gri" Ceauşescu şi o campanie obosită De cel puţin patru ani, compania din Rîmnicu Vîlcea se afundă în pierderi şi datorii. Lasă că nici pînă atunci situaţia nu era cu totul roză. În numele „menţinerii locurilor de muncă“, mai multe guverne, de la Văcăroiu la Radu Vasile şi Tăriceanu, s-au văzut nevoite să ajute compania, într-un fel sau altul. Fie că a fost ajutată să ia credite, fie că i s-au acordat ajutoare din partea statului, fie că s-au închis ochii atunci cînd factura de curent electric rămînea neplătită.
Guvernanţii au căutat, fiecare, să scape de bila fierbinte şi să o transmită următorilor, conform vechiului principiu „după noi, potopul“. A lipsit curajul restructurării activităţii, într-un moment în care era posibil. Nici autorităţile locale şi nici sindicatele nu au presat în această direcţie, deşi ar fi fost în interesul lor. Au preferat să se agaţe de ideea că Oltchim este „prea mare ca să cadă“ şi că „dl Roibu are relaţii bune cu toate partidele“, în loc să se gîndească la riscul enorm ca un oraş întreg (cel puţin) să depindă de o singură companie, de un singur mare flux tehnolog
