● Maxence Cyrin, The Fantasist, Ekler’o’shock, 2012.
Acum că hipsterii au devenit o nişă socio-culturală recunoscută, nu chiar partid, dar nici ONG, au început să apară în sînul comunităţii facţiunile, forţele civice, trend re-setterii. Am identificat la o privire superficială două direcţii de agregare: cei care se revendică de la Malcolm McDowell (mai exact, de la personajul său din Portocala Mecanică) şi cei care se revendică de la Amélie. Adică unii de inspiraţie britanică, ceilalţi – franţuzească, unii mai punk în spirit, ceilalţi – mai vintage şi mai inocenţi, unii care îşi propun să submineze sistemul săpînd cu mîinile goale temeliile conformismului, ceilalţi – prin metode mai creştineşti, întorcînd celălalt obraz în timp ce te îmbie cu croissante. Un important element comun e că toţi cei pe care i-am întîlnit gătesc – sau au prietene care o fac – excelente brioşe.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Cea de-a doua categorie constituie publicul pentru care Maxence Cyrin a conceput acest album, un melanj de post electro-rock (direcţia Magyar Posse), pian melancolic şi muzică de vin roşu. Epigonii lui McDowell nu vor găsi piese suficient de zvîcnite, însă fanii lui Jeunet vor fi satisfăcuţi. Nu e, totuşi, o derivare a coloanei sonore din Amélie, ci mai degrabă e ceea ce ar fi făcut Bon Iver dacă era responsabil pentru coloana sonoră din Amélie. În anii de aur ai lui Morricone, muzica de film avea această calitate – de a fi muzică, şi nu doar coloană sonoră –, iar asta pare să-l inspire pe Cyrin. Modernizarea pe care o aduce e doar de textură, totul în rest este melodie caldă de modă veche. Deşi instrumentale (cu o excepţie), piesele se încheagă într-un concept epic, cinematic, sugerat de titlurile pieselor: „Lumières Fantomes“, „Le Cercueil de Sarah“, „Nocturne“, „March of the Fantasist“. Sună puţin a Fan
