Da, ştiu: nici n-aţi citit bine titlul şi deja credeţi că ştiţi răspunsul. Cei mai cinici dintre dvs. vor spune că-i lipsesc multe, iar cei mai optimişti mi-ar putea replica: ţara perfectă nu există. Şi totuşi, eu am un al treilea răspuns.

Ideea de la care plec este că România a trecut, în istoria ei, şi prin momente cu mult mai grele. De fapt, nu greutatea vremurilor apasă acum: nu sîntem în război şi nici sub vreo ocupaţie străină. Punctul istoric prin care trecem nu e critic – ci e mai curînd penibil. Repet: nu greutatea timpurilor ne apasă umerii, ci mai cu seamă caraghioslîcul lor. Prin natura profesiei, ştiu relativ bine istoria noastră modernă şi n-am întîlnit prin ea foarte mulţi îngeri. Şi Ion Brătianu a fost atacat la vremea lui (printre alţii, de Eminescu), la fel şi regii Carol I sau Ferdinand, la fel Ionel Brătianu sau Iuliu Maniu (ultimul, nu numai de către comunişti – ci şi de membri ai unor partide adverse altfel frecventabile) – aşa încît nu mă surprinde cerbicia acuzelor politice de azi. Acuzele monstruoase, fondate sau nu, fac parte din peisajul peren al politicii noastre – de vină aici poate fi latinitatea noastră exuberantă (şi în laude, şi în imprecaţii) sau faptul că, totuşi, sîntem mai aproape de Atena decît de Bruxelles. Problema însă e alta: pot admite că istoria curge într-un fel de spirală, în care nimic nu e cu totul nou – doar că am o vagă senzaţie că, pe spirele acesteia, noi coborîm, şi nu urcăm.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Drept care părerea mea este că ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă azi este un om, un eveniment sau un tremur care să oprească această coborîre în derizoriu. Nimeni nu va aduce mana din cer, iar laptele şi m