Cineva m-a întrebat cum se descurca radioul public în anii aceia, când avea numai două canale pe intern şi unul pe internaţional, un singur partid călăuzitor şi un conducător măreţ. În linii foarte mari, se descurca în felul următor: „Programul unu“ era destinat prioritar actualităţilor politice, cu ştiri, reportaje, evenimente transmise în direct, dar şi cu cinci minute zilnic de sfat al medicului (provenit, se pare, din „Tribuna Sănătăţii“, înfiinţată şi servită cu succes de Vasile Voiculescu), cu observaţiile lui Alexandru Graur privind rostirea românească, cu emisiuni pentru sate, cu ceva ştiinţă, cu teatru, cu emisiunea de umor şi cu un frumos „moment poetic“ o dată pe zi, ca un respiro. Populaţia-ţintă a lui erau adulţii, muncitori, ţărani, intelectuali, fără deosebire de vârstă, sex ori etnie. „Programul doi“ era preponderent cultural: ştiinţă, artă, literatură, radio-şcoală, cu Grigore Moisil, Henri Coandă, Edmond Nicolau şi alţii ca ei, cu marii artişti şi marii scriitori – mult mai târziu, când radioteleviziunea română intra într-o gravă recesiune politico-ideologică, şi cu mari oportunişti. Fără a se renunţa însă la valori. Mulţi taţi de astăzi îşi amintesc cu duioşie, de pildă, cât de importante au fost pentru formarea personalităţii lor seriale ca „Vreau să ştiu“, cu scenarii scrise de savanţi şi roluri special create pentru Profesorul Ştie Tot – interpretul, fiul lui Gr. T. Popa, un mare iubitor de ştiinţă, fost student la chimie, silit să părăsească domeniul în urma unui accident de laborator, era actorul Tudorel Popa. „Programul doi“ se adresa cu precădere copiilor şi tinerilor. Exista, desigur, peste toate „programele“, şi cenzur Publicitate a, care semna banda de magnetofon cu pseudonimul C. L. („cap limpede“), dar exista şi viza profesională, mascată şi ea parţial de prescurtarea V. P. („viză politică“), pentru că niciun semnatar de atunci