„Se vorbeşte prea mult despre responsabilităţile noastre, ca profesori, părinţi, şi prea puţin despre cele ale copiilor, elevilor“, se aud vocile adulţilor nemulţumiţi. „Dar ei n-au responsabilităţi? Ei nu au obligaţii, numai noi? Oare n-ar trebui să ştie şi de îndatoriri, nu numai de drepturi?“

Aş spune, într-o primă instanţă, că au atîta responsabilitate cîtă sînt învăţaţi să aibă. Responsabilitatea este o atitudine care se dobîndeşte, în urma educaţiei, şi nu te naşti cu ea. Ar trebui, deci, ca ea să fie mai întîi de toate o virtute a grupului din care face parte tînărul – familie, şcoală, societate –, mai apoi una care să-i fie cerută. (Ştiu, în familie, eforturile de a include responsabilitatea pe lista calităţilor obligatorii sînt, de cele mai multe ori, apreciabile. La nivel de societate însă stăm prost: de la celebrul „Am fost un dobitoc!“, ţara n-a mai auzit alte forme, chiar şi aşa rudimentare, de asumat responsabilitatea.) Mai apoi, lecţia despre responsabilitate este o lecţie despre alegeri, fapte şi consecinţe, adaptare, integrare, şi nu o simplă listă cu ce ai voie şi ce nu. Aleg, de exemplu, să respect legile societăţii în care trăiesc nu pentru că m-am născut cu o genă a moralităţii. La baza alegerii mele stau diverse motivaţii: ştiu clar care sînt consecinţele nerespectării lor şi mă tem de ele; valorile morale cu care am fost educat; ataşamentul faţă de modele benefice; standardele morale promovate de societate; dorinţa de a aparţine unui grup social sau altul etc. Aleg să fiu părinte, sau profesor, afacerist, şef de departament, cetăţean român sau emigrant, iar din alegerea mea decurge asumarea firească a drepturilor, dar şi a răspunderilor pe care le am. Aleg în fiecare zi, şi nu o dată pentru toată viaţa.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Aşa stînd lucrurile, lecţia despre respons