„Poezie de dragoste“

de Richard Brautigan

E atît de bine

să te trezeşti dimineaţa singur

şi să nu trebuiască să-i spui cuiva

că-l iubeşti

cînd nu-l mai iubeşti.

(traducere de Dan Sociu)

Am debutat în Dilema acum şase ani, cu un text – scris la patru mîini (de fapt, o conversaţie pe mess) – despre singurătate. Scriam atunci cît de bine e să mai fii şi singur din cînd în cînd şi constat acum că, deşi s-au întîmplat destule între timp, singurătatea îmi place la fel de mult. Desigur, nu cea impusă (dacă mă băgaţi cinci zile într-un subsol fără lumină, n-o să mor de fericire), ci cea aleasă. Şi nu întotdeauna, ci cîteodată. În tot vacarmul social din jur, la care contribui şi eu din plin – sînt un om zgomotos, excesiv, împrăştiat –, o repliere în vastele apartamente interioare face mai mult bine decît o zi la spa. Pentru că atunci cînd eşti singur, nu-i mai eşti dator nimănui cu nimic, nu trebuie să faci figură frumoasă, nu trebuie nici măcar să mai ştii ce-nseamnă ridicolul şi de ce e recomandat să te fereşti de el. De-abia atunci devii stăpînul absolut al dimineţilor, al cafelelor, al chiuvetelor pline cu vase, al prafului, al ferestrei deschise noaptea, al patului în care poţi să dormi şi pe diagonală, al plimbărilor prin parc la ore improbabile, al emisiunilor tembele cu femei care vor să arate cu 20 de ani mai tinere, al urmăririlor prin casă cu pisica Matilda, ca şi cum aţi fi doi mafioţi pe străzile din Chicago.

DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci povestitori de mare clasă Nu sînt singură prea des. Aşa că, dacă mi se întîmplă să prind o duminică dimineaţă numai şi numai a mea, fac dezastre. Nu mai răspund la telefon o vreme, nu mai intru pe Facebook, îmi văd de ale mele şi mă bucur că